1. Desenul

Desenul, ca metodă terapeutică, ajută copilul să devină conștient de sine și de existența sa în lume, actul desenării în sine fiind exprimarea sinelui ce ajută la stabilirea identității persoanei și calea de exprimarea a sentimentelor. Desenul este și un instrument psihodiagnostic ce ne oferă informații relevante despre personalitatea în formare a copilului, despre problemele sale emoționale, despre relațiile sale cu familia, despre integrarea socială etc.

Desenele pot fi utilizate în moduri variate cu scopuri multiple și la diferite nivele.

Se recomandă, înaintea oricărei interpretări, obținerea de la copii a cât mai multor informații, autointerpretări și exprimări ale sentimentelor legate de propriile desene.

2. Fantezia

Fantezia este o exprimare a lumii interioare a copilului, un proces natural înnăscut prin care copilul dă sens lumii exterioare. Ea presupune folosirea întregului potențial imagistic, tehnicile sale putând fi folositoare în sine sau împreună cu desenul și mișcarea fizică.

O caracteristică specifică a acestei tehnici este faptul că în urma aplicării ei pot avea loc schimbări semnificative fără producerea să înțeleagă.

3. Modelajul

Pentru modelaj pot fi folosite materiale ca: lutul, plastelina, aluatul, activitatea de modelare permițându-i terapeutului să-i observe foarte bine pe copii.

Lutul oferă experiențele tactile și kinestezice, înlăturând blocajele copilului, fiind folosit ca modalitate de exprimare.

Copiii agresivi își exprimă agresivitatea prin modelaj, intră în contact cu propria agresivitate, învățând noi modalități de exprimare a acesteia și reușind s-o controleze mai bine.

Modelajul ca sarcină de grup oferă posibilitatea copiilor de a interacționa la un alt nivel, împărtășindu-și gânduri, idei, sentimente și experiențe.

4. Colajul

Colajul se realizează prin atașarea mai multor materiale, hârtie, material textil, burete, piele, plastic, frunze, coji, semințe de orice fel etc. El facilitează eliberarea imaginației și exprimarea senzorială și emoțională.

5. Crearea de povești

Crearea de povești este o tehnică importantă în psihoterapia copilului, utilizarea poveștilor în procesul terapeutic presupunând:

• Realizarea povestirilor de către terapeut și povestirea lor copiilor

• Realizarea povestirilor de către copii

• Folosirea unor obiecte pentru stimularea povestirilor, cum ar fi: imagini, teste proiective, jucării, nisip, desen, fantezii

• Utilizarea de casetofoane, aparate video, microfoane de jucărie sau televizoare imaginare pentru stimularea povestirilor

Poveștile copilului sunt mai ușor de analizat decât visurile, asociațiile libere și alte producții ale adultului, terapeutul având posibilitatea facilitării insighturilor asupra conflictelor, frustrărilor sau mecanismelor de apărare ale copilului.

6. Metafora terapeutică

Metafora terapeutică are ca scopuri modificarea, reinterpretarea și remanierea și o dublă funcție:

i. Evocarea familiarității imagistice a metaforei literare

ii. Evocarea familiarității raționale bazate pe o înțelegere a experienței personale

Metafora terapeutică poate fi utilizată sub următoarele forme:

a) Poveștile metaforice, care trebuie să povestească despre viața obișnuită a copilului și să folosească un limbaj familiar copiilor, cu scopul realizării conectării dintre problema metaforică și problema copilului. Această identificare rămâne insuficient conștientizată, relevând finețea metaforei terapeutice

b) Metafora artistică integrează sistemele senzoriale și evocă schimbarea inconștientă, utilizând strategii de desenare și jocuri din carton create de către copil.

7. Marionetele

Copilul se exprimă mai ușor prin intermediul marionetelor, deoarece exprimarea cu ajutorul marionetelor îi conferă o anumită siguranță.

Cu ajutorul marionetelor copilul relevă aspecte din intimitatea sa pe care i-ar fi greu să le exprime direct.

Marionetele pot fi utilizate în exerciții conduse de terapeut, spontan în timpul terapiei sau în teatrul de marionete.

8. Dramaterapia

În dramaterapie, spontaneitatea jocului dramatic și intervențiile terapeutului facilitează exprimarea, înțelegerea și lcrul copilului asupra problemelor sale, și astfel producerea insighturilor și a schimbării.

În dramaterapia de tip gesteltist sunt folosite exercițiile de conștientizare senzorială, pantonime și improvizațiile dramatice în care intervine și limbajul verbal.

9. Tehnici de mișcare și dans

Terapia prin dans și mișcare pornește de la că corpul unei persoane este reprezentarea sinelui, iar sentimentele pe care le are persoana respectivă față de propriul corp și modul în care își utilizează corpul în repaus și în mișcare sunt expresia lumii sale interioare.

Prin tehnicile de mișcare și dans copilul este ajutat să-și recâștige propriul corp, să și-l cunoască, să se simtă confortabil în el și să învețe din nou să-l folosească. Printre scopurile lor, enumerăm: deblocarea emoțională, eliberarea de energie și tensiune, creșterea conștientizării corporale, dezvoltarea sensibilității către sine și către alții, dezvoltarea spontaneității.

10.Ludoterapia

Jocul, principala activitate a copilului, este totodată și principala modalitate de lucru în terapia copilului.

Jocul are un rol important în următoarele arii de dezvoltare ale copilului:

a) Dezvoltarea motorie, în joc copiii învățând să se bucure de activitate și de mișcare și să-și îmbunătățească coordonarea motorie

b) Dezvoltarea cognitivă, prin joc copiii învățând despre lumea lor, dezvoltându-și totodată structurile mentale preoperaționale și operaționale concrete, limbajul și regulile înțelegerii

c) Dezvoltarea socială și emoțională, deoarece prin joc copiii își asumă și interpretează diferite roluri, își dezvoltă capacitățile empatice, învațămconceptele morale indispensabile pentru procesul de socializare

Utilizarea jocului în terapia copilului este indispensabilă, jocul fiind considerat chiar ,, forma copilului de auto-terapie, prin care lucrează adesea asupra confuziilor, anxietăților și conflictelor sale”.

Copilul preșcolar si învățarea

Alături de joc, la vârsta preșcolarității, o altă formă de activitate care contribuie la dezvoltarea psihică a copilului fie prin ea însăși, fie combinată cu jocul, este învățarea. Bazată pe asimilarea și sedimentarea conștiințelor, învățarea conduce la elaborarea unor comportamente noi care satisfac mai bine necesitățile adaptative ale copilului. La această vârstă sunt întâlnite două tipuri de învățare, și anume: învățarea socială, realizată ca urmare a contactelor interpersonale ale copiilor cu adulții sau cu cei de o seamă cu ei în contexte situaționale de viață; învățarea didactică, ce presupune organizarea, conducerea și dirijarea ei sistematică de către personalul special pregătit în acest scop, desfășurată în cadrul instituționalizat al grădiniței de copii.

Învățarea socială oferă copiilor prilejul de a asimila o serie de experiențe socioumane, semnificații și valori sociale, stiluri comportamentale, roluri și componente interpersonale, modalități de acomodare, adaptare și armonizare interpersonală. Multe dintre jocurile copiilor presupun cooperarea lor. Or, pentru ca aceste jocuri să poată fi desfășurate este necesar ca preșcolarul să învețe a coopera cu alții, adică: să stabilească ușor contactele interpersonale, să se acomodeze rapid la noile situații, să-și coordoneze eforturile cu ale celorlalți, în vederea atingerii scopurilor fixate, să-și aducă aportul constructiv la desfășurarea activității, să-i respecte pe alții, să-și inhibe anumite comportamente agresive, să țină seama de părerea altora, să convingă,să-și susțină și să-și argumenteze părerile. Însușirea tuturor acestor comportamente este posibilă deoarece preșcolarul, cu precădere cel mare, este stimulat de o serie de nevoi, de trebuințe psihosociale (nevoie de acceptare și apreciere a lui de către grup, cea de statut, de reciprocitate relațională, de participare și integrare în grup, de intercunoaștere, de sociabilitate și comunicativitate). Acest sistem de nevoi sociale și psihosociale nu poate fi satisfăcut de preșcolar decât recurgând la învățarea socială. Căile prin intermediul cărora aceasta poate fi realizată sunt numeroase. De pildă, calea observării comportamentelor altuia, a învățării acestuia sau pe cea a implicării și participării directe a copiilor în diferite tipuri de activități sociale. Este suficient ca un preșcolar să vadă, să perceapă un anumit comportament practicat de o persoană, pentru ca, în urma rezonanței sale afective, să și-l apropie, să-l asimileze și să-l transforme în comportament propriu. Dacă comportamentul observat este și întărit, atunci el va fi asimilat cu și mai mare ușurință. De exemplu, dacă un preșcolar a observat că fratele lui mai mare care a dat dovadă de curaj, de spirit de răspundere sau de inițiativă este lăudat, recompensat, atunci el va prelua comportamentul respectiv și-l va converti în comportament propriu. Dacă, dimpotrivă, fratele manifestă un comportament dezaprobat și respins, criticat de grupul familial, atunci un asemenea comportament fie că nu va fi preluat și asimilat, fie că va fi inhibat și evitat, în cazul în care copilul îl deține deja. Ca factori întăritori ai comportamentelor pot fi folosiți aprobarea sau dezaprobarea grupului, recompense sau sancțiuni morale (recunoașterea, acceptarea, promovarea în grup sau, din contră, blamarea, criticarea, marginalizarea, respingerea de către grup). Doi psihologi sociali, Miller și Dollard, arătau că dacă răspunsul inițial nu este recompensat (întărit), legătura dintre el și stimul scade, și crește, dacă această legătură este gratificată.
Învățarea didactică presupune organizarea activității copiilor, desfășurarea lor după programe obligatorii și riguroase. Caracterul spontan, neorganizat și nesistematizat al învățării sociale este înlocuit cu caracterul dirijat, organizat și sistematic al acestui nou tip de învățare. Deși transmiterea de cunoștințe, formarea deprinderilor și dezvoltarea intereselor ce au loc cel mai adeseori prin intermediul jocului, chiar acesta suferă transformări și restructurări convertindu-se în joc didactic, cu conținut și finalitate instructiv – educativă. De data aceasta experiența nemijlocită a copilului începe să fie reglată și organizată treptat de către adult pe cale verbală. Explicațiile educatoarei îl obligă pe copil să fie atent, să rețină și apoi să reactualizeze, să înțeleagă, fapt care impulsionează dezvoltarea capacităților sale mnezice, raționale, verbale. Există o mare dependență a caracteristicilor învățării, de particularitățile de vârstă ale preșcolarilor. Astfel, preșcolarii mici au tendința de a transforma orice joc în activitate obligatorie pregătită de educatoare. Asimilarea cunoștințelor nu reprezintă pentru ei încă un scop distinct; nu sunt preocupați de rezultatul activității desfășurate; nu-și planifică mintal activitățile, dimpotrivă, se avântă impetuos în ele pentru ca mai târziu să-și dea seama că nu știu cum să procedeze. Toate acestea sunt expresia insuficientei dezvoltări a unora dintre capacitățile psihice ale preșcolarului, care vor trebui formate, tocmai prin intermediul activității de învățare. Totodată, particularitățile de vârstă ale copiilor ne atrag atenția asupra necesității de a diversifica activitățile obligatorii ale preșcolarilor mici, de a le apropia cât mai mult de joc. La preșcolarii mijlocii, activitatea de învâțare se detașează oarecum de acțiunile implicate în joc. Datorită intensificării funcției reglatoare a sistemului verbal, copilului i se dezvoltă interesul pentru cunoștințele comunicate verbal. Înainte de a începe activitatea, preșcolarul mijlociu pune multe întrebări, se interesează de procedeele pe care le poate folosi, ceea ce demonstrează că el își planifică mai întâi mental activitatea și abia apoi trece la executarea ei. La preșcolarii mari, datorită însușirii în cadrul activităților obligatorii a unor procedee de muncă intelectuală, ca și datorită dezvoltării capacității de autoevaluare critică a posibilităților și rezultatelor obținute, învățarea capătă un caracter mult mai organizat și devine mult mai eficientă, anticipând astfel învățarea școlară.

Dacă există ceva ce am dori să schimbăm la copiii noștri, ar trebui ca prima data să ne examinam pe noi înșine pentru a vedea ce anume e de schimbat la noi” (C.G.Jung)

Mulți dintre noi devenim aproape obsedați de ideea de a oferi copilului tot ce e mai bun. Am început să îi stimulăm pe cei mici cu cele mai noi jocuri apărute pe piața, îi învățăm cuvinte în limbi străine chiar înainte de a merge la grădinița, îi dăm la dans sau sport chiar dacă încă nu au achiziționat în totalitate mersul corect. Devenim obsedați dacă nu cumva copilul nostru învață prea încet sau prea repede totul. Devenim supraprotectivi, supraiubitori, sufocanti. Și toate acestea produc discomfort atît copiilor, cît și nouă. Să învățăm să ne relaxam .

Cum devii un parinte relaxt?

Iată cîteva sugestii:

• Delimitează lucrurile pe care le poți controla și lucrurile pe care nu le poți controla ca părinte. 

Pe masură ce crește , numărul lucrurilor pe care le controlezi referitor la copilul tău va scădea, iar cele pe care nu le vei controla vor fi din ce în ce mai numeroase. Teoretic, toți părinții sunt de acord cu acest principiu, însa în practică, renunță destul de greu la controlul asupra comportamentului și rezultatelor copilului (de exemplu, părinții care fac temele în locul copiilor). 

• Privește lucrurile din perspectiva copilului.

De multe ori, furia parinților apare cînd aceștia pierd din vedere și perspectiva copilului. Încearcă să găsești explicația comportamentelor pe care le consideri nepotrivite înainte de a pedepsi sau de a te înfuria. Poate te irita dezordinea din camera copilului tău, de exemplu, dar mai întîi întreabă-te dacă pe un copil de vîrsta lui îl deranjează într-adevăr dezordinea, dacă știe ce îi ceri exact cînd îi spui să “facă ordine” și dacă nu cumva pentru copil este important ca jucăriile să stea pe jos împrăștiate într-o anumită ordine (felul în care aranjează jucariile poate avea o semnificație în jocul lui).

• Trezește interesul copilului pentru cunoaștere, dar nu îi impune ce vrei tu să învețe.

Copiii au tendința naturală de a învața și de a descoperi lucruri noi. Datoria ta este să îi oferi ocazia să facă acest lucru, în funcție de interesele sale. Cu alte cuvinte, chiar dacă ești convins, de exemplu, că ar fi bine pentru copil să învețe matematică, dacă el este pasionat de limbi străine sau de biologie, oferă-i șansa să învețe ce i se potrivește, nu ce îți dorești tu.

• Oferă-i timp și spațiu pentru joacă liberă, fără reguli. 

Apariția jocurilor cu scop educațional, a jucariilor”inteligente” și a cursurilor pentru copii cu vîrste din ce în ce mai mici lasă puțin timp copiilor să se joace fără reguli. Jocul nestructurat stimulează imaginația copilului, care inventează propriile reguli ale jocului, improvizează pe parcurs și creează lumi imaginare, singur cu jucariile sale sau împreună cu alți copii. Asigură-te că din cînd în cînd, copilul are libertatea de a se juca cum dorește.

• Tratează-ți copilul cu respect și arata-i că îl iubești.

Mulți adulți folosesc autoritatea în relația cu copilul într-un mod care se apropie foarte mult de lipsa de respect. Pentru a te asigura că nu faci aceasta greșeală, întreabă-te după fiecare interacțiune cu copilul “Mie mi-ar fi plăcut ca cineva să se poarte astfel cu mine?”. A-l obliga pe copil să facă ceva ce nu își dorește (cum ar fi să mănînce tot din farfurie),  a-l pedepsi și a-l critica sunt acțiuni care nu transmit copilului respect si iubire. 

Cu toate că pare ușor să spui că “e nevoie să te relaxezi”, nu e deloc o treabă simplă. Îți trebuie  timp pentru a te obișnui să reacționezi diferit de cum reacționai anterior. Totuși, vei vedea că efectele pe care le vei obține vor merita tot efortul.

10 PASI pentru imbunatatirea relatiei PARINTE - COPIL

Relatia parinte -copil

Minim 5 minute pe zi vorbiți-i despre școală, despre cum se simte, despre nevoile lui, despre ce-i place sau ce nu-i place;
Încercați să-i explicați că trebuie să aibă așteptări ridicate în legatură cu școala, că aceasta ar trebui să fie o prioritate pentru el;
Arătați-i copilului că ceea ce face la școală vă interesează. Momentul începerii acestui dialog și tonul vocii sunt foarte importante;
Asigurați-i copilului condiții maxime pentru învățat. Amenajați-i un spatiu personal și implicați-l în aranjarea lui;
Nu rezolvați dumneavoastră temele copilului, trebuie doar să fiți acolo pentru a-i răspunde la întrebări, pentru a-i oferi exemple;
Nu vă exprimați nemulțumirile pe care le aveți la adresa învățătorului /profesorilor în prezența copilului. Este mai eficient să abordați cu tact profesorul respectiv;
Încurajați-vă copilul să participe la activități scolare sau extrașcolare inedite: concursuri, spectacole, cercuri, și să colaboreze cu ceilalti copii, adulți, la școală, acasă sau în comunitate;
Stabiliți reguli de comportament în casă, explicați-le, negociați-le cu ei si asigurați-vă că ei le-au înțeles. Limitați-i accesul la televizor sau la calculator și discutați cu el despre ceea ce a vazut și a înțeles;
Încurajați orice efort pe care-l face, lăudați-l. Nu-l faceți să se simtă vinovat. Ajutați-l să găsească singur soluții la problemele pe care le are. Arătați-vă interesul pentru tot ce se întamplă cu el, aveți încredere în el;
Țineti legătura cu învățătorul/profesorii copilului. Dacă aveți ceva de întrebat, solicitați o întalnire cu aceștia la care să vorbiți deschis. Atitudinea dumneavoastră față de școală va fi imitată de copil.

Copilul rasfățat

Cei mai mulți părinți sub impulsul bucuriei de a avea un copil nu dau importanța regulilor în primii ani de viața.

După ce copilul mai crește devin evidente efectele atitudinii prea tolerante. Disciplinarea unui copil nu este o etapa definită ci un proces. Început corect acest proces se dezvolta pas cu pas. Dacă a intervenit răsfățul este necesară “vindecarea” și apoi continuarea procesului.

Vorbim aici de acel răsfăț deranjant și pentru părinte, nu de “rasfățul” normal pe care îl merită orice copil.

Unii părinți conștientizează la un moment dat că au făcut cîteva greșeli (pe care le știu sau nu) și au reușit să-și rșsfețe copilul. Încearcă apoi să corecteze brusc comportamentul copilului. Așa cum nu a devenit rasfățat într-o zi, nu poate fi corectat într-o zi. Este nevoie de rabdare și calm, de schimbarea atitudinii, de comunicare. Un “nu” răspicat este mai puțin eficient decît explicarea motivului pentru care îi respingeți cererea.

Formele de răsfăț și de manifestare ale copilului răsfățat diferă în funcție de vîrstă. Consecințele sunt aceleași, distructive, și se intind dincolo de greutatea de moment de a stăpîni și corecta un copil răsfățat.

Copilul trebuie să aprecieze ceea ce primește și să învețe să muncească pentru ceea ce își dorește. Obiceiurile de răsfăț create în copilarie pot necesita ani de “munca” pentru a fi abandonate deoarece copilul își creeaza un mod disfuncțional de a se raporta la cei din jur.

Cum să eviți răsfățul

Dacă te numeri printe fericiții părinți care nu au înca un copil răsfățat te felicităm și încercăm să-ți arătăm cîteva "măsuri de protecție". Copilul va face tot ce îi sta în putința pentru a obtine ceea ce-și dorește. Dacă menții de la început o limita rezonabilă în acceptarea cererilor lui și argumentezi motivele pentru care refuzi anumite cereri, te protejezi de a crea un precedent în a ceda presiunilor. Astfel copilul va colabora și va renunța la încercarea de a folosi "tehnici" de manipulare. Oricît de "cuminte" este copilul tău, va avea și reacții negative față de anumite decizii ale tale. Este normal. Important este ca tu să nu te lași intimidat și să-ți menții poziția. Micile slăbiciuni pe care le va observa vor deveni ținta lui. Ideală este situația in care ambii parinti sunt de acord asupra modului si metodelor de educare a copilului. Stabilește de la început reguli clare și un program riguros. Este posibil să încerce să negocieze, dar dacă ești ferm și serios, acestea vor fi respectate. Nu uita însă că nici rigiditatea exagerată nu este o soluție. Sunt situații în care este bine să "lași de la tine", dar fa-o în așa fel încat să nu fie o victorie a copilului ci o recompensă. Echilibrul între autoritate și permisivitate este secretul unei bune educații. Fii alături de copilul tău pentru a-l ajuta să cunoască realitatea cu părțile ei frumoase, dar și cu cele mai puțin frumoase. Învată-l să fie sensibil fată de ceilalți, să fie altruist. Poate dărui o jucarie unui copil care nu are aceeasi șansa, poate manifesta înțelegere pentru cei mai puțin favorizați sau pentru cei cu nevoi speciale. Comportamentele negative nu trebuie acceptate în nici un caz indiferent care ar fie ele, în ideea ca vei avea altă dată o discuție pe acea tema. Sădește valori și convingeri zi de zi. Ideea unor părinți ca în viața trebuie să fii tupeist și nesimțit pentru a reuși, nu este impărtășită pe scara largă, iar exemple de valori umane contrazic aceasta teorie. Uneori e important să observi părerile din jur. Pot fi dure, poate nedrepte, dar pot să-ți atragă atenția asupra unor lucruri pe care tu nu le vezi fiind prea implicat. Evita însă să faci vreodată educație în prezența altor persoane. Dăunează atît copilului cît și ție pentru că vei fi obstucționat de ceilalți, îți va fi dărîmată “munca” anterioara și îți va fi știrbita autoritatea. Chiar dacă cei din jur nu sunt de acord cu comportamentul copilului vor spune de cele mai multe ori "lasă-l / iartă-l / a gresit / nu mai face" etc. Acorda timp copilului, dar crează și momente în care să fie singur, fii alaturi de el, dar lasă-l să se și descurce în anumite situații. Apreciază mici lucruri cînd este cazul, dar nu trece în extrema de a lauda excesiv lucrurile normale, sau mai rău, de a crea idea că nu este nimeni mai frumos, mai cuminte, mai talentat, mai deștept. Acest lucru îi va dauna copilului pe termen lung. Analizează întotdeauna și comportamentul tău. Ai greșit? Nu ezita să-ti ceri scuze, să discuți despre acel lucru. Îți recunoști anumite reacții în manifestările copilului tău? Nu uita că tu ești modelul lui. Între ceea ce faci, ceea ce spui și ceea ce ceri de la copilul tău trebuie să fie o unitate pentru a obține încrederea copilului, pentru a-i transmite ca se poate baza pe tine.

În procesul complex al evoluției și formării personalității copilului, creativitatea ocupă un rol esențial. 
În perioada preșcolară, imaginația copilului începe să se antreneze in diverse activități creatoare prin intermediul cărora copilul își manifestă pentru prima dată aptitudinile.

Sunt abordate domenii precum: muzica, desenul, pictura, colajul, modelajul. Începînd cu vîrsta de 3-4 ani are loc o dezvoltare a necesității de expresie creativă, cu alte cuvinte, copilul începe să se exprime prin intermediul creațiilor sale. În literatura de specialitate, această necesitate este în strînsă legatură cu dezvoltarea eului , iar prin creație copilul își exprimă tendințele afective, opoziția, conflictele și poziția din cadrul familiei. 

Desen, pictură și modelaj

În mod deosebit, după vîrsta de 4 ani, copilul manifestă un interes sporit față de creație prin intermediul desenului, picturii, modelajului. Îi place culoarea, amestecul de culori și liniile largi, cu toate că are încă dificultăți legate de dimensionarea desenului, încadrarea sa în pagină, mișcările mîinii, îndemanare. Putem observa, de asemenea, o întreagă evoluție a culorilor: la 3 ani, copilul folosește, în general, o singură culoare, și nu este interesat de detalii și ornamente. La 4 ani, desenul devine mai generos în colorație și originalitate, capătă caracteristici ale intenției estetice, iar dupa 5 ani dispar, în mare măsură suplimentele decorative. 
    
Creațiile copilului au un deosebit rol proiectiv, fiind folosite din acest motiv in psihodiagnoza infantilă.
    
Creațiile de tip artizanal si colaj sunt, de asemenea, in topul preferințelor copilului, oferindu-i ocazia de a-și manifesta funcțiile creatoare prin intermediul dominării însușirilor particulare ale materialelor, prin intermediul cărora copilul își însușește tehnici rudimentare de creație artistică. El învață cu ajutorul imaginației să dea un sens de întreg unor elemente disparate.

Creativitatea verbală
    
În egală măsură se dezvoltă creativitatea verbală, odată cu dezvoltarea vocabularului activ. Ea se manifestă în povestirea expresivă, în teatrul de păpuși, construirea poveștilor sau relatarea unor întîmplări imaginate de copil. Realitatea se îmbina cu fantezia, și nu de puține ori copilul animeaza personaje fantastice, cu care interacționează imaginar.
    
Un alt domeniu în care creativitatea se manifesta în cursul vîrstei de 5 ani este cel al expresiilor ritmice, materializate în dans și muzică. Prin cîntec, copilul își evidențiază atît auzul muzical, cît și vocea, care deocamdată este slab formată, dar educabilă. 
    
Există, de asemenea, o serie de factori favorizanți dezvoltării creativității. În primul rînd este vorba de factorii structurali, ereditari, precum flexibilitatea, fluența, expresivitatea, calitățile analizatorilor, tipul temperamental. Factorii de ambianța psihosocială și climat educațional sunt de asemena importanți în afirmarea creativității copilului. Atmosfera în care copilul își desfășoară activitatea poate favoriza sau inhiba procesul creativ. Un climat relaxat, care permite exprimarea propriei personalități și originalitatea, duce la un proces creativ liber în manifestare, pe cînd, la polul opus, un climat rigid, conservator, care inhibă exprimarea liberă, sugrumă creativitatea și blocheaza energia creatoare a copilului în șabloane.
    
Este bine să creem o atmosferă stimulativă, să încurajăm originalitatea și creația sub toate formele sale, mai ales prin intermediul jocului, oferind copilului ocazia de expresie libera. În plan secund, activitatea de natură ludică, prin limitele sale laxe, permisive, plăcute pentru copil, favorizează exprimarea întregului potențial creativ și imaginativ. În joc, copilul poate aborda diverse roluri, poate crea personaje și interacționa în maniere noi, inedite, experimentîndu-și limitele și capacitățile creatoare.
O bună dezvoltare a creativității favorizează în egală măsură formarea capacității de adaptare și integrare socială, relatională.

Motto: „Nu este destul să cunoşti şi să înţelegi reacţiile copiilor; mai trebuie să cunoaştem şi să pricepem propriile noastre reacţii de părinţi, ca şi reacţiile copiilor noştri la respectivele reacţii.” (Andre Berge)

Concepția conform căreia pedepsele corporale aplicate copiilor reprezintă metode de a-i constrînge pe aceștia să se încadreze în anumite tipare a provocat de-a lungul timpului efecte chiar dezastruoase asupra psihicului acestora.

Indiferent de vîrstă, copiii au nevoie de sentimentul de protecție oferit de cadrul familial. Primele persoane la care se caută suport, în primul rînd moral, trebuie să fie părinții. De aceea ideal este ca mami și tati să își cîstige și rolul de prieteni.

Nici un copil nu va mai apela la ajutorul unui părinte dacă a mai facut asta, iar parintele nu numai că nu l-a înțeles, dar a avut și o atitudine ofensivă. Pe măsură ce crește, direcția în care i se va dezvolta personalitatea depinde de tine, ca părinte.

Nu îți dorești nici ca micuțul tău să fie un copil exagerat de timid, retras, speriat, care se ascunde atunci cînd în casă vin persoane pe care nu le cunoaște, dar nici un copil rebel. Undeva între aceste două extreme se afla rezultatul unei educații sănătoase. Pedepsele corporale scad stima de sine a copilului si îl umilesc, mai ales dacă sunt în public.

Ce învată un copil care a facut o prostioară (asa cum de fapt fac toti copiii) și a fost admonestat cu o palmă? Invariabil, primul sentiment este frica. Nu va mai repeta acea faptă pentru ca îi e teama de durere, nu pentru ca ar fi înțeles cu adevărat ce a greșit.

În timp, va învăța să se ascundă de cei care îl pot pedepsi și se va expune unor pericole pe care nimeni nu i le-a explicat. Retragere în sine, minciună, teamă, comportament brutal față de alții: iata ce naste violenta.

Concepția religioasă, starea materială sau poziția socială nu justifică comportamentul violent față de un copil. Legislatia privind respectarea drepturilor omului condamnă tratamentul violent asupra minorilor, indiferent de persoana care l-a aplicat: părinte, rudă, educator sau oricine altcineva.

Copiii nu se lovesc, nu se bruschează și nu se umilesc. Ei trebuie mîngîiați, îmbrățișați, înțeleși și ajutați.

Trăim într-o societate în care cei mici se lovesc de violență la tot pasul, fie prin intermediul canalelor media, fie prin ceea ce văd în jurul lor. Astfel, dorința de protecție a devenit o necesitate mai ales in rîndul celor mici. Totul începe din familie.

Cei mici sunt foarte atenți la felul în care se poartă mami si tati. Atenție la felul în care vă rezolvați conflictele, mai ales dacă acestea se desfășoară în fața copilașului.

S-a observat că cei mici iși imită mai tîrziu părinții. Dacă folosești pedeapsa fizică, el va învața că așa se rezolvă și se sterg greșelile

Cîteva sfaturi:

- În primul rînd ai mereu în minte ideea că violența fizică are efecte negative asupra copilului tău.
- Dacă ești nervoasă pentru ceea ce a facut acordă-ți cîteva minute pentru a te liniști. Nervii nu-i poți vărsa pe un copil care așteaptă de la tine îndrumare și toleranță.
- Timpul nu poate fi dat înapoi, așadar trebuie să te gîndești la o modalitate de prevenire. Cheia este ca copilul tău să înțeleagă ce a greșit și la ce pericole se expune.
- Tonul trebuie să fie ferm, însă nu ridicat.
- Nu adopta o postură agresivă: privește-l în ochi de la același nivel și păstrează-ți calmul.

Tu ești “omul mare’, deci trebuie să-i arăți calitățile unui “om mare”. Iubirea nu trebuie confundată cu respectul. Iubirea copilului tău o ai, însă respectul și admirația le cîștigi devenind un model pentru el și fiindu-i alături și atunci cînd greșește.