1. Desenul

Desenul, ca metodă terapeutică, ajută copilul să devină conștient de sine și de existența sa în lume, actul desenării în sine fiind exprimarea sinelui ce ajută la stabilirea identității persoanei și calea de exprimarea a sentimentelor. Desenul este și un instrument psihodiagnostic ce ne oferă informații relevante despre personalitatea în formare a copilului, despre problemele sale emoționale, despre relațiile sale cu familia, despre integrarea socială etc.

Desenele pot fi utilizate în moduri variate cu scopuri multiple și la diferite nivele.

Se recomandă, înaintea oricărei interpretări, obținerea de la copii a cât mai multor informații, autointerpretări și exprimări ale sentimentelor legate de propriile desene.

2. Fantezia

Fantezia este o exprimare a lumii interioare a copilului, un proces natural înnăscut prin care copilul dă sens lumii exterioare. Ea presupune folosirea întregului potențial imagistic, tehnicile sale putând fi folositoare în sine sau împreună cu desenul și mișcarea fizică.

O caracteristică specifică a acestei tehnici este faptul că în urma aplicării ei pot avea loc schimbări semnificative fără producerea să înțeleagă.

3. Modelajul

Pentru modelaj pot fi folosite materiale ca: lutul, plastelina, aluatul, activitatea de modelare permițându-i terapeutului să-i observe foarte bine pe copii.

Lutul oferă experiențele tactile și kinestezice, înlăturând blocajele copilului, fiind folosit ca modalitate de exprimare.

Copiii agresivi își exprimă agresivitatea prin modelaj, intră în contact cu propria agresivitate, învățând noi modalități de exprimare a acesteia și reușind s-o controleze mai bine.

Modelajul ca sarcină de grup oferă posibilitatea copiilor de a interacționa la un alt nivel, împărtășindu-și gânduri, idei, sentimente și experiențe.

4. Colajul

Colajul se realizează prin atașarea mai multor materiale, hârtie, material textil, burete, piele, plastic, frunze, coji, semințe de orice fel etc. El facilitează eliberarea imaginației și exprimarea senzorială și emoțională.

5. Crearea de povești

Crearea de povești este o tehnică importantă în psihoterapia copilului, utilizarea poveștilor în procesul terapeutic presupunând:

• Realizarea povestirilor de către terapeut și povestirea lor copiilor

• Realizarea povestirilor de către copii

• Folosirea unor obiecte pentru stimularea povestirilor, cum ar fi: imagini, teste proiective, jucării, nisip, desen, fantezii

• Utilizarea de casetofoane, aparate video, microfoane de jucărie sau televizoare imaginare pentru stimularea povestirilor

Poveștile copilului sunt mai ușor de analizat decât visurile, asociațiile libere și alte producții ale adultului, terapeutul având posibilitatea facilitării insighturilor asupra conflictelor, frustrărilor sau mecanismelor de apărare ale copilului.

6. Metafora terapeutică

Metafora terapeutică are ca scopuri modificarea, reinterpretarea și remanierea și o dublă funcție:

i. Evocarea familiarității imagistice a metaforei literare

ii. Evocarea familiarității raționale bazate pe o înțelegere a experienței personale

Metafora terapeutică poate fi utilizată sub următoarele forme:

a) Poveștile metaforice, care trebuie să povestească despre viața obișnuită a copilului și să folosească un limbaj familiar copiilor, cu scopul realizării conectării dintre problema metaforică și problema copilului. Această identificare rămâne insuficient conștientizată, relevând finețea metaforei terapeutice

b) Metafora artistică integrează sistemele senzoriale și evocă schimbarea inconștientă, utilizând strategii de desenare și jocuri din carton create de către copil.

7. Marionetele

Copilul se exprimă mai ușor prin intermediul marionetelor, deoarece exprimarea cu ajutorul marionetelor îi conferă o anumită siguranță.

Cu ajutorul marionetelor copilul relevă aspecte din intimitatea sa pe care i-ar fi greu să le exprime direct.

Marionetele pot fi utilizate în exerciții conduse de terapeut, spontan în timpul terapiei sau în teatrul de marionete.

8. Dramaterapia

În dramaterapie, spontaneitatea jocului dramatic și intervențiile terapeutului facilitează exprimarea, înțelegerea și lcrul copilului asupra problemelor sale, și astfel producerea insighturilor și a schimbării.

În dramaterapia de tip gesteltist sunt folosite exercițiile de conștientizare senzorială, pantonime și improvizațiile dramatice în care intervine și limbajul verbal.

9. Tehnici de mișcare și dans

Terapia prin dans și mișcare pornește de la că corpul unei persoane este reprezentarea sinelui, iar sentimentele pe care le are persoana respectivă față de propriul corp și modul în care își utilizează corpul în repaus și în mișcare sunt expresia lumii sale interioare.

Prin tehnicile de mișcare și dans copilul este ajutat să-și recâștige propriul corp, să și-l cunoască, să se simtă confortabil în el și să învețe din nou să-l folosească. Printre scopurile lor, enumerăm: deblocarea emoțională, eliberarea de energie și tensiune, creșterea conștientizării corporale, dezvoltarea sensibilității către sine și către alții, dezvoltarea spontaneității.

10.Ludoterapia

Jocul, principala activitate a copilului, este totodată și principala modalitate de lucru în terapia copilului.

Jocul are un rol important în următoarele arii de dezvoltare ale copilului:

a) Dezvoltarea motorie, în joc copiii învățând să se bucure de activitate și de mișcare și să-și îmbunătățească coordonarea motorie

b) Dezvoltarea cognitivă, prin joc copiii învățând despre lumea lor, dezvoltându-și totodată structurile mentale preoperaționale și operaționale concrete, limbajul și regulile înțelegerii

c) Dezvoltarea socială și emoțională, deoarece prin joc copiii își asumă și interpretează diferite roluri, își dezvoltă capacitățile empatice, învațămconceptele morale indispensabile pentru procesul de socializare

Utilizarea jocului în terapia copilului este indispensabilă, jocul fiind considerat chiar ,, forma copilului de auto-terapie, prin care lucrează adesea asupra confuziilor, anxietăților și conflictelor sale”.

Copilul preșcolar si învățarea

Alături de joc, la vârsta preșcolarității, o altă formă de activitate care contribuie la dezvoltarea psihică a copilului fie prin ea însăși, fie combinată cu jocul, este învățarea. Bazată pe asimilarea și sedimentarea conștiințelor, învățarea conduce la elaborarea unor comportamente noi care satisfac mai bine necesitățile adaptative ale copilului. La această vârstă sunt întâlnite două tipuri de învățare, și anume: învățarea socială, realizată ca urmare a contactelor interpersonale ale copiilor cu adulții sau cu cei de o seamă cu ei în contexte situaționale de viață; învățarea didactică, ce presupune organizarea, conducerea și dirijarea ei sistematică de către personalul special pregătit în acest scop, desfășurată în cadrul instituționalizat al grădiniței de copii.

Învățarea socială oferă copiilor prilejul de a asimila o serie de experiențe socioumane, semnificații și valori sociale, stiluri comportamentale, roluri și componente interpersonale, modalități de acomodare, adaptare și armonizare interpersonală. Multe dintre jocurile copiilor presupun cooperarea lor. Or, pentru ca aceste jocuri să poată fi desfășurate este necesar ca preșcolarul să învețe a coopera cu alții, adică: să stabilească ușor contactele interpersonale, să se acomodeze rapid la noile situații, să-și coordoneze eforturile cu ale celorlalți, în vederea atingerii scopurilor fixate, să-și aducă aportul constructiv la desfășurarea activității, să-i respecte pe alții, să-și inhibe anumite comportamente agresive, să țină seama de părerea altora, să convingă,să-și susțină și să-și argumenteze părerile. Însușirea tuturor acestor comportamente este posibilă deoarece preșcolarul, cu precădere cel mare, este stimulat de o serie de nevoi, de trebuințe psihosociale (nevoie de acceptare și apreciere a lui de către grup, cea de statut, de reciprocitate relațională, de participare și integrare în grup, de intercunoaștere, de sociabilitate și comunicativitate). Acest sistem de nevoi sociale și psihosociale nu poate fi satisfăcut de preșcolar decât recurgând la învățarea socială. Căile prin intermediul cărora aceasta poate fi realizată sunt numeroase. De pildă, calea observării comportamentelor altuia, a învățării acestuia sau pe cea a implicării și participării directe a copiilor în diferite tipuri de activități sociale. Este suficient ca un preșcolar să vadă, să perceapă un anumit comportament practicat de o persoană, pentru ca, în urma rezonanței sale afective, să și-l apropie, să-l asimileze și să-l transforme în comportament propriu. Dacă comportamentul observat este și întărit, atunci el va fi asimilat cu și mai mare ușurință. De exemplu, dacă un preșcolar a observat că fratele lui mai mare care a dat dovadă de curaj, de spirit de răspundere sau de inițiativă este lăudat, recompensat, atunci el va prelua comportamentul respectiv și-l va converti în comportament propriu. Dacă, dimpotrivă, fratele manifestă un comportament dezaprobat și respins, criticat de grupul familial, atunci un asemenea comportament fie că nu va fi preluat și asimilat, fie că va fi inhibat și evitat, în cazul în care copilul îl deține deja. Ca factori întăritori ai comportamentelor pot fi folosiți aprobarea sau dezaprobarea grupului, recompense sau sancțiuni morale (recunoașterea, acceptarea, promovarea în grup sau, din contră, blamarea, criticarea, marginalizarea, respingerea de către grup). Doi psihologi sociali, Miller și Dollard, arătau că dacă răspunsul inițial nu este recompensat (întărit), legătura dintre el și stimul scade, și crește, dacă această legătură este gratificată.
Învățarea didactică presupune organizarea activității copiilor, desfășurarea lor după programe obligatorii și riguroase. Caracterul spontan, neorganizat și nesistematizat al învățării sociale este înlocuit cu caracterul dirijat, organizat și sistematic al acestui nou tip de învățare. Deși transmiterea de cunoștințe, formarea deprinderilor și dezvoltarea intereselor ce au loc cel mai adeseori prin intermediul jocului, chiar acesta suferă transformări și restructurări convertindu-se în joc didactic, cu conținut și finalitate instructiv – educativă. De data aceasta experiența nemijlocită a copilului începe să fie reglată și organizată treptat de către adult pe cale verbală. Explicațiile educatoarei îl obligă pe copil să fie atent, să rețină și apoi să reactualizeze, să înțeleagă, fapt care impulsionează dezvoltarea capacităților sale mnezice, raționale, verbale. Există o mare dependență a caracteristicilor învățării, de particularitățile de vârstă ale preșcolarilor. Astfel, preșcolarii mici au tendința de a transforma orice joc în activitate obligatorie pregătită de educatoare. Asimilarea cunoștințelor nu reprezintă pentru ei încă un scop distinct; nu sunt preocupați de rezultatul activității desfășurate; nu-și planifică mintal activitățile, dimpotrivă, se avântă impetuos în ele pentru ca mai târziu să-și dea seama că nu știu cum să procedeze. Toate acestea sunt expresia insuficientei dezvoltări a unora dintre capacitățile psihice ale preșcolarului, care vor trebui formate, tocmai prin intermediul activității de învățare. Totodată, particularitățile de vârstă ale copiilor ne atrag atenția asupra necesității de a diversifica activitățile obligatorii ale preșcolarilor mici, de a le apropia cât mai mult de joc. La preșcolarii mijlocii, activitatea de învâțare se detașează oarecum de acțiunile implicate în joc. Datorită intensificării funcției reglatoare a sistemului verbal, copilului i se dezvoltă interesul pentru cunoștințele comunicate verbal. Înainte de a începe activitatea, preșcolarul mijlociu pune multe întrebări, se interesează de procedeele pe care le poate folosi, ceea ce demonstrează că el își planifică mai întâi mental activitatea și abia apoi trece la executarea ei. La preșcolarii mari, datorită însușirii în cadrul activităților obligatorii a unor procedee de muncă intelectuală, ca și datorită dezvoltării capacității de autoevaluare critică a posibilităților și rezultatelor obținute, învățarea capătă un caracter mult mai organizat și devine mult mai eficientă, anticipând astfel învățarea școlară.

Dacă există ceva ce am dori să schimbăm la copiii noștri, ar trebui ca prima data să ne examinam pe noi înșine pentru a vedea ce anume e de schimbat la noi” (C.G.Jung)

Mulți dintre noi devenim aproape obsedați de ideea de a oferi copilului tot ce e mai bun. Am început să îi stimulăm pe cei mici cu cele mai noi jocuri apărute pe piața, îi învățăm cuvinte în limbi străine chiar înainte de a merge la grădinița, îi dăm la dans sau sport chiar dacă încă nu au achiziționat în totalitate mersul corect. Devenim obsedați dacă nu cumva copilul nostru învață prea încet sau prea repede totul. Devenim supraprotectivi, supraiubitori, sufocanti. Și toate acestea produc discomfort atît copiilor, cît și nouă. Să învățăm să ne relaxam .

Cum devii un parinte relaxt?

Iată cîteva sugestii:

• Delimitează lucrurile pe care le poți controla și lucrurile pe care nu le poți controla ca părinte. 

Pe masură ce crește , numărul lucrurilor pe care le controlezi referitor la copilul tău va scădea, iar cele pe care nu le vei controla vor fi din ce în ce mai numeroase. Teoretic, toți părinții sunt de acord cu acest principiu, însa în practică, renunță destul de greu la controlul asupra comportamentului și rezultatelor copilului (de exemplu, părinții care fac temele în locul copiilor). 

• Privește lucrurile din perspectiva copilului.

De multe ori, furia parinților apare cînd aceștia pierd din vedere și perspectiva copilului. Încearcă să găsești explicația comportamentelor pe care le consideri nepotrivite înainte de a pedepsi sau de a te înfuria. Poate te irita dezordinea din camera copilului tău, de exemplu, dar mai întîi întreabă-te dacă pe un copil de vîrsta lui îl deranjează într-adevăr dezordinea, dacă știe ce îi ceri exact cînd îi spui să “facă ordine” și dacă nu cumva pentru copil este important ca jucăriile să stea pe jos împrăștiate într-o anumită ordine (felul în care aranjează jucariile poate avea o semnificație în jocul lui).

• Trezește interesul copilului pentru cunoaștere, dar nu îi impune ce vrei tu să învețe.

Copiii au tendința naturală de a învața și de a descoperi lucruri noi. Datoria ta este să îi oferi ocazia să facă acest lucru, în funcție de interesele sale. Cu alte cuvinte, chiar dacă ești convins, de exemplu, că ar fi bine pentru copil să învețe matematică, dacă el este pasionat de limbi străine sau de biologie, oferă-i șansa să învețe ce i se potrivește, nu ce îți dorești tu.

• Oferă-i timp și spațiu pentru joacă liberă, fără reguli. 

Apariția jocurilor cu scop educațional, a jucariilor”inteligente” și a cursurilor pentru copii cu vîrste din ce în ce mai mici lasă puțin timp copiilor să se joace fără reguli. Jocul nestructurat stimulează imaginația copilului, care inventează propriile reguli ale jocului, improvizează pe parcurs și creează lumi imaginare, singur cu jucariile sale sau împreună cu alți copii. Asigură-te că din cînd în cînd, copilul are libertatea de a se juca cum dorește.

• Tratează-ți copilul cu respect și arata-i că îl iubești.

Mulți adulți folosesc autoritatea în relația cu copilul într-un mod care se apropie foarte mult de lipsa de respect. Pentru a te asigura că nu faci aceasta greșeală, întreabă-te după fiecare interacțiune cu copilul “Mie mi-ar fi plăcut ca cineva să se poarte astfel cu mine?”. A-l obliga pe copil să facă ceva ce nu își dorește (cum ar fi să mănînce tot din farfurie),  a-l pedepsi și a-l critica sunt acțiuni care nu transmit copilului respect si iubire. 

Cu toate că pare ușor să spui că “e nevoie să te relaxezi”, nu e deloc o treabă simplă. Îți trebuie  timp pentru a te obișnui să reacționezi diferit de cum reacționai anterior. Totuși, vei vedea că efectele pe care le vei obține vor merita tot efortul.

10 PASI pentru imbunatatirea relatiei PARINTE - COPIL

Relatia parinte -copil

Minim 5 minute pe zi vorbiți-i despre școală, despre cum se simte, despre nevoile lui, despre ce-i place sau ce nu-i place;
Încercați să-i explicați că trebuie să aibă așteptări ridicate în legatură cu școala, că aceasta ar trebui să fie o prioritate pentru el;
Arătați-i copilului că ceea ce face la școală vă interesează. Momentul începerii acestui dialog și tonul vocii sunt foarte importante;
Asigurați-i copilului condiții maxime pentru învățat. Amenajați-i un spatiu personal și implicați-l în aranjarea lui;
Nu rezolvați dumneavoastră temele copilului, trebuie doar să fiți acolo pentru a-i răspunde la întrebări, pentru a-i oferi exemple;
Nu vă exprimați nemulțumirile pe care le aveți la adresa învățătorului /profesorilor în prezența copilului. Este mai eficient să abordați cu tact profesorul respectiv;
Încurajați-vă copilul să participe la activități scolare sau extrașcolare inedite: concursuri, spectacole, cercuri, și să colaboreze cu ceilalti copii, adulți, la școală, acasă sau în comunitate;
Stabiliți reguli de comportament în casă, explicați-le, negociați-le cu ei si asigurați-vă că ei le-au înțeles. Limitați-i accesul la televizor sau la calculator și discutați cu el despre ceea ce a vazut și a înțeles;
Încurajați orice efort pe care-l face, lăudați-l. Nu-l faceți să se simtă vinovat. Ajutați-l să găsească singur soluții la problemele pe care le are. Arătați-vă interesul pentru tot ce se întamplă cu el, aveți încredere în el;
Țineti legătura cu învățătorul/profesorii copilului. Dacă aveți ceva de întrebat, solicitați o întalnire cu aceștia la care să vorbiți deschis. Atitudinea dumneavoastră față de școală va fi imitată de copil.