Partea bună a furiei

     Din pricina forţei ei distrugătoare, furia are parte de o reclamă foarte proastă. Este adevărat că furia copiilor este responsabilă de unele momente foarte umilitoare pentru părinţi: un copil furios este capabil să spună şi să facă absolut orice. Cu toate acestea, copilul trebuie să înţeleagă că furia, pe care o experimentăm cu toţii, este o emoţie perfect normală, şi că doar furia care nu este ţinută sub control duce la consecinţe de nedorit. Aşadar, pentru a înţelege latura pozitivă a furiei, să analizăm pe scurt circumsanţele care îi determină pe copii să devină furioşi.

    

   De obicei, copiii devin furioşi în trei situaţii. În primul rând, cînd se consideră atacaţi-fizic sau verbal, mînia îi stimulează să riposteze. Exact cum peştele-balon se umflă instantaneu cînd este ameninţat, mânia îi avertizeză pe posibilii atacatori să dea înapoi. Dificultatea constă în aceea că sistemul limbic, care dirijează răspunsul generat de mâine, nu analizează adevărata dimensiune a ameninţării, astfel că reacţia poate fi complet exagerată faţă de cauza iniţială.

    

   În al doilea rînd, copiii devin adesea furioşi şi fustraţi cînd sunt împiedicaţi să îşi atingă obiectivele. Aceasta este motivul pentru care copiilor le este adesea dificil să se joace împreună. Colaborarea fructuoasă implica inevitabil un compromis între propriile nevoie şi cele a colegilor de joacă. Unii copii îşi menţin cu greu controlul în astfel de situaţii-după cum o poate dovedi mulţimea de piese de joc răsturnate. Acesta este motivul pentru care este atît de importantă exercitarea autocontrolului în contexul jocului.

În al treile rînd, copiii se enervează uşor în situaţiile în care consideră că drepturile lor au fost încălcate. Protestul universal al copilăriei: „ Nu e corect”  vorbeşte adesea un acces de furie. Copii sunt devotaţi anumitor principii cum ar fi corectitudinea, onestitatea şi responsabilitatea , nu în ultimul rînd pentru că  depind de asemenea valori pentru a-i evalua pe cei din jur. Dacă aceste principii cu sunt respectate, copiii ştiu că sunt vulnerabili.

    

   În fiecare dintre aceste cazuri, furia este un mecanism de apărare. Furia ne protejează de încălcarea propriilor drepturi, ne ajută să ne menţinem sentimentul de putere şi îi face pe ceilalţi să-şi dea seama cînd au întrecut măsura.

  

 

 Recomandări : Acestea sunt bune în sine, însă copilul dumneavoastră trebuie să înţeleagă că, furia lui va avea un efect invers şi va cauza mai multe probleme, atunci soluţia este adaptarea la circumstanţe şi, mai important, explorarea ei într-o manieră controlată.

Stabilitatea şi schimbarea în dezvoltare

    A doua problemă care s-a menţinut în timp în domeniul dezvoltării copilului este cum poate fi caracterizat procesul de dezvoltare. Modelele de dezvoltare sunt line şi stabile, cu abilităţi noi, talente şi cunoştinţe adăugate continuu şi gradat, într-un ritm relativ uniform? Sau dezvoltarea apare discontinuu şi la intervale diferite, alternând între perioade de schimbări reduse şi perioade de schimbări abrupte şi rapide? Cum influenţeayă indivizii modelele de dezvoltare în timp? În termeni de continuitate şi descontinuitate, unii teoreticieni accentuează continuitatea şi stabilitatea , arătînd felul în care comportamentul ţi abilităţile adolescenţilor şi ale adulţilor pot fi explicate direct prin dezvoltarea individuală din primii ani de viaţă.  Alţi teoreticieni pun accent pe discontinuitate şi schimbare, sugerînd că anumite aspecte ale deyvoltării se nasc independent de experienţeleanterioare şi nu pot fi prezise din comportamentul anterior al copilului.

    Modelul continuităţii este deseori asociat cu ideea că în comportamentul um an sunt adăugate treptat, una câte una, numeroase abilităţi personale, de obicei prin învăţare şi experienţă. Pe măsură ce dobîndesc mai multe abilităţi, copiii le combină şi le recombină pentru a produce comportamente din ce in ce mai complexe. De exemplu, Neema, care a început să cînte la pian la 4 ani, la vîrsta de 5 ani era capabil să cînte pese simple cu ambele mîini.

   Pînă la vîrsta de 7 ani putea cânta o varietate de piese, iar complexitatea şi gradul de sofisticare al muzicii pe care o interpretează continuă să crească de-a lungul timpului. În acest caz, schimvarea este cantitativă, pe măsură ce abilităţile dobândite pentru a cînta cele mai simple bucăţi muzicale se alătură celorlalte, pentru a produce abilităţi mai avansate. Experienţa ghideayă această dezvoltare, atât timp cât Neema continuă să ia lecţii de pian şi îşi exersează cunoştinţele dobîndite.

    Anumite procese din dezvoltare sunt descrise cu mai multă exactitate de un model, iar altele de modelul cu care se află în competiţie. Mai mult, anumite stadii de devoltare, precum învăţarea mersului sau consolidarea somnului în copilărie, implică în mod clar atît schimbări cantitative, cât şi calitative.

        Părintele doctorinei economice naţionale şi al        protecţionismului vamal: Friendrich List (1789-1846)

     Friedrich List s-a nascut în anul 1789 în satul Wurttemberg din Germania,  în familia unui tabacar înstarit.  

 Fără a termina şcoala, de la vîrsta de 14 ani, Frindrich începe a munci în tabacaria tatălui său, apoi în administraţia oraşului Tubingen. Autodidact  fără studii de specialitate in anul 1817, List devine şef al Catedrei de economie politică de la Universitatea din Tubingen. Aici organizează o asociaţie a industrialiştilor şi comercianţilor germani, ce avea drept scop “desfiinţarea barierelor  vamale între statele germane” si proiecţia pieţei unificate împotriva invaziei mărfurilor engleze. In anul 1820, F. List este ales deputat in Parlamentul statului Wuttemberg, unde continuă lupta pentru unificarea economică a Germaniei.

      Paradoxal, dar idea unificării nu era agreată pe atunci de către birograţia superioară , aşa că în curînd List este exclus din Parlament, arestat, apoi expulzat din Germania. Timp de şapte ani economistul german a trăit în Statele Unite ale Americii, unde ideile sale protectioniste s-au bucurat de un mare success.

Fiind în SUA, în timpul unei promenade, List se poticni, căzu şi descoperi minereul de cărbune . Economistul german fonda îndata o companie pentru punerea lui în valoare pentru o situaţie materială sigură, dar inima lui tînjea după Germania. Îndemnat de un puternic sentiment Patriotic, List revine in Europa, şi în anul 1841 publica la Paris lucrarea sa principală intitulată  Sistemul naţional de economie politică.

     În anul 1845, List pleacă benevol din viaţă.

Aproape un secol mai tirziu, marele economist român Mihai Manoilescu va scrie că a fost singurul mare adversar pe care l-a cunoscut liberalismui  economic in veacul al doi-lea .

      Bogăţia şi puterea de a crea bogăţie

  Ce este bogăţia ? Unii liberali considerau că aceasta nu-i decît o “îngrămădire de mărfuri” . O asemenea bogăţie, spune List, poate disparea uşor prin consum sau prin uzare. Pentru o naţiune, este importantă nu bogăţia ca atare, ci puterea de a crea, adică capacitatea acesteia de a produce noi şi noi bogăţii. Pentru a ilustra mai convingator deosebirea dintre bogăţie şi puterea de a crea bogăţie, List recurge la o parabolă.      Cică trăiau odată doi fraţi, care aveau, la început, căte o avere identică şi cîte cinci feciori. Dar fiecare dintre fraţi aveau o viziune proprie despre felul cum ar fi putut fi folosiţi mai efficient banii de care dispuneau. Un frate şi-a depus gologanii la banca în intenţia de a mări suma iniţială pe baza dobînzii obţinute , copiii lui  fiind ocupaţi in lucrurile gospodăreşti. Cel de-al doilea frate şi-a cheltuit economiile pentru a-şi înstrai cît mai bine cei cinci fii ai săi. Primul frate, spune List, era om adept al înmulţirii bogăţiei conform îndemnurilor  . Cel de-al doilea însa împărtăşea deja idea forţelor productive ale naţiunii.

   Au trecut ani, şi după ce fraţii s-au stins din viaţă, copiii celui dintîi s-au pomenit a fi mai bogaţi. Dar, neavînd cunoştinţele necesare, ei au risipit foarte curînd averea acumulată de tatăl lor. Copiii celui de-al doilea, deşi la inceput aveau o situaţie materială mai modestă , dar fiind bine instruiţi, au ştiut cum să-şi restituie banii cheltuiţi pentru învăţătură şi să-şi mărească apoi în permanenţă averea.

     Primul părinte a pus accentul pe bogăţia propriu-zisă, iar al doilea părinte pe dezvoltarea puterii de a crea bogăţie, adică pe dezvoltarea forţei productive. 

Ce ar trebuie să ştie părinţii şi să înţeleagă?

Prezentăm mai jos, fără pretenţia de a fi exhaustivi, câteva indicii cu privire la ce ar trebui să înţeleagă părinţii şi persoanele care se ocupă de îngrijirea unui copil cu CES:    

           - Toate intervenţiile ar trebui să pornească de la presupunerea că unii părinţi sunt cauza dizabilităţilor copiilor lor;
     - Cadrele didactice ar trebui să aplice criteriul celei mai puţin periculoase presupuneri; de pildă, dacă un program educaţional utilizat de părinţi a fost ineficient, aceasta s-a întîmplat nu pentru că familia a aplicat ne corespunzător acest program;
     - O expunere detaliată  a dificultăţilor copilului la şcoală este esenţială pentru părinţi;
     -  Nici un specialist sau cadru didactic nu ar trebui să le spună părinţilor că nu mai este nimic de făcut pentru copilul  lor;
   Programele de intervenţie şi sprijin ar trebui să implice familiile la maximum. El ar trebui să fie elaborate astfel încît să satisfacă nevoile copilului . Ei ar trebui să aibă acces total la informaţiile educaţionale şi la „ diagnosticile” copilului.Comunicarea şi colaborare eficientă dintre cadrele didactice şi părinţi se bazează pe cîteva elemente esenţiale:  

            - Respectul (reciproc)-poate fi modelat adesea de către cadrele didactice. Este important să se plece de la premisa că părinţii sunt cei mai importanţi profesori din viaţa copilului; respectul şi tactul dovedit de cadrul didactic faţă de complexitatea unor probleme poate induce respectul reciproc;
    - Atitudinea imparţială, care solicită gândirea pozitivă şi deschisă cu priviri la familii, evitarea judecăţilor evaluative şi dezaprobare. Atitudinea imparţială înseamnă încurajarea familiilor în evaluarea propriilor decizii fără a o influenţa.

     În activitatea de consiliere  a părinţilor copiilor cu dezabilităţi, consilierul va urmări:

            - Să sprijine emoţional şi social părintele în procesul de adaptare, înconjurîndul în tot ce face;
     - Să crească stima de sine a părinţilor, ajutîndui să găsească pozitiv despre sine;
     - Să-i ajute pe părinţi să exploreze situţia în aşa fel încît să fie capabil să înţeleagă sau să anticipeze unele evenimente ce ţin de dezabilitatea copilului şi de consecinţele acesteia;
  - Să-i facă pe părinţi să-ţi dezvolte propriile strategii de coping, permiţîndu-le să analizeze problemele, opţiunile şi să-şi definească modalităţile de a face faţă situaţiei;
     - Să încurajeze părinţii să ia decizii singuri;
     - Cînd în familie sunt prezenţi amîndoi părinţi , să-i ajute să simtă dragoste şi să-şi ofere reciproc sprijin, să încurajeze comuinicarea deschisă între cei doi soţi;
      - Să-i ajute pe părinţi să-şi găsească propriile sisteme de suport în familie sau în afara familiei;      - Să-i ajute să comunice eficient cu ceilalţi profesionişti.

Grupul de prieteni în diferite etape ale dezvoltării

     În general, în perioada copilăriei, grupul de prieteni ai copilului este destul de fluctuant. Nu putem vorbi de grup de prieteni propriu-zis decît dacă aceste relaţii se menţin pe o perioadă îndelungată de timp, dacă aceştia au activităţi comune, dacă socializează cu o anumită regularitate. Este evident că, inclusiv în perioada micii şcolarităţi, aceste relaţii sunt formate, în mare parte, cu colegii de clasă, având în vedere faptul că majoritatea copiilor petrec cu colegii de clasă între patru şi opt ore pe zi, în funcţie de programul ales.

   Perioada cuprinsă între 6 şi 10 ani aduce la un plus în privinţa grupului de prieteni.  Copilul devine mai independent în multe privinţe;  este perioada în care poate alege să petreacă mai mult timp în compania unor copii. De asemenea, este perioada aşa-numitelor prietenii „ de stradă ” sau „de la scara blocului ”.

   

     Copii aleg să se întilnească în timpul pe care nu-l dedică şcolii, în afara casei. Este o primă etapă pentru ceea ce va însemna grupul de prieteni din preadolescenţă  şi apoi în perioada adolescenţei.  Aceste relaţii au o altă încărcătură emoţională, comparativ cu relaţiile create într-un mediu formal, cum este cel din şcoală , din cadrul actiităţilor extraşcolare sau gestionate de către adulţii din familie sau din familiile apropiate familiei copilului. Aceste relaţii de prietenie sunt clădite, într-o măsură mai mare decît celelalte raporturi sociale de covîrstnici ale copilului, pe plăcerea jocului împreună, pe dorinţa de a învăţa de la cei asemenea lui.

     

      Aşadar, în perioada copilăriei, raportarea familiei la grupul de prieteni ai copilului poate fi diferită, în funcţie de grupul de prieteni la care facem referire. Unele grupuri se constituie în mediile pe care le frecventează copilul şi familia acestuia şi sunt de regulă mai bine acceptate de către familie , datorită controlului adulţilor.

  

        Este foarte important felul în care familia înţelege să se raporteze la aceste grupuri, în special la grupul „ din stradă” , întrucît  aceste relaţii sunt pe relaţiile pe baza cărora se vor forma grupurile de prieteni din preadolescenţă şi adolescenţă, iar grupul de prieteni din adolescenţă poate avea o influenţă covârşitoare asupra individului, de multe ori mai mare decît familia.

 În cazurile în care copilul percepe relaţiile cu părinţii ca fiind lipsite de comunicare sau de suport afectiv, el va alege, treptat, să se informeze, la rîndul său, să împărtăşească gânduri, idei, emoţii şi să ia decizii sub influenţa prietenilor din grup.

    Din păcate, aceste alegeri pot avea un impact negativ major asupra dezvoltării copilului. În cazul în care comunicarea din interiorul familiei nu este deschisă, curiozitatea copilului îşi  va gasi răspunsurile în grupul de prieteni. Din păcate, informaţiile pe care copilul le obţine de la grupul de prieteni sunt, de cele mai multe ori, incomplete şi au o influenţa negativă asupra luării unor decizii.

De ce se atașează copii mici?

     De pe la vîrsta de 6-7 luni, majoritatea copiilor de pretutindeni încep să manifeste comportamente de atașament evident față de părinți sau alți adulți care îi îngrijesc – de exemplu , merg după ei, se agață de ei și ridică mîinile, să fie luați în brațe. Aparenta universalitate a acestei reacții i-a determinat pe mulți cercetători să încerce să înțeleagă procesul care îi face pe copii să devină atașați de oamenii care au grijă de ei.

Teoriile reducerii pulsiunilor.

     Mulți ani, teoriile reducerii pulsiunilor au fost folosite pentru a explica de ce se atașează copiii de adulții care îi îngrijesc. Oamenii sunt motivați de pulsiuni biologice, cum ar fi foamea sau setea. Atunci cînd acestea sunt satisfăcute, simțim plăcere. Căutarea plăcerii de către bebeluși se axează pe gură. Din această perspectivă, copiii se atașează de persoanele care îl hrănesc și care le oferă această prima sursă de plăcere.

   Bubelușul ajunge să asocieze prezența părinților cu ușurare pe care o simt atunci cînd le este astîmpărată foamea. Din acest punct de vedere, atașamentul este un răspuns mai degrabă învățat decît instinctual. Prin asociere repetată cu plăcerea de a fi hrăniți, copiii ajung să prefere contactele cu cei care îi hrănesc.

Abordările etologice.

      Atît teoriile axacte pe reducerea pulsiunilor, cît și cele psihanalitice presupuneau că atașamentul apare în urma satisfacerii nevoilor primare ale copilului. Cu alte cuvinte, deși  aceste teorii sunt diferite la nive de detaliu, toate afirmă că atașamentul este un fenomen secundar ce are la bază nevoile biologice primare ale copilului.  Etologia ca știință studiază adaptarea animalelor la habitatul lor natural. Mai exact, este preocupată de fundamentul biologic și contextul evoluției comportamentului animal. 

Diferențele dintre indivizi în ceea ce privește atașamentul.

     Copiii de pretutindeni formează relații de atașament cu părinții lor sau cu alți adulți care îi îngijesc, dar nu toate aceste relații sun egale din punct de vedere calitativ. Majoritatea copiilor par să fie capabili să își folosească părinții ca bază de securitate de la care pleacă în explorarea lumii și ca refugiu sigur  unde se pot întoarce atunci cînd sunt supărați, dar, aparent, unii cpoii se descurcă mai bine la acest capitol decît alții.


   Recomandare: Prin intermediul unor programe de intervenție înalt calitative, specialiștii le pot oferi părinților o varietate de servicii educaționale și de suport care îi ajută să satisfacă mai bine nevoile copilului lor. Atunci cînd părinții au această posibilitate, copiii beneficiază de o temelie mai trainică pe care o pot dezvolta din punct de vedere social, emoțional și cognitiv.

Cum să cultivi concentrarea

    Cînd sîntem creativi în mod activ, trăim clipa din plin. Cînd trăim clipa, sîntem deschişi şi concentraţi. Sînt mulţi paşi concreţi pe care îi putem face pentru a ne îmbunătăţi concentrarea - şi a noastră, şi a copiilor. Riscînd să fim aproape tot timpul distraşi de tehnologie, trebuie să avem şi mai multă grijă să cultivăm elementele importante din viaţa noastră şi a copiilor noştri: o alimentaţie sănătoasă, activitate fzică, un somn odihnitor şi sănătate a spiritului. Un trup sănătos şi o minte sănătoasă conduc la o bună concentrare, iar învăţînd să se concentreze copii sînt capabili – şi chiar înclinaţi – să creeze o îmbinare sănătoasă de activităţi creative, joacă şi bucurie.

    Îi învăţăm pe copii noştri să fie curajoşi arătîndu-le că şi noi sîntem curajoşi, îi învăţăm să fie oneşti dacă sîntem la rîndul nostru. Dacă sîntem dispuşi să începem ceva nou, sîntem un exemplu pentru copiii noştri, învăţîndu-i că este un lucru bun. Renunţînd la perfecţionism, ne axăm mai degrabă pe proces decăt pe rezultat. Punînd preţ noi înşine şi pe ceea ce facem, învăţăm să devenim imuni la critici, într-un mod sănătos, iar copiii noştri vor face la fel.

      Cînd copiii încep să meargă la şcoală şi să participe la tot felul de activităţi noi,  ne străduim  să le înconjurăm şi şî le întreţinem optimismul şi disponibilitatea de a încerca lucruri noi. Facem tot ce putem pentru ca ei să fie în siguranţă, indiferent dacă aceasta implică sau nu creativitatea,  iar odată cu cunoaşterea potenţialelor capcane vine şi responsabilitatea. Însă, înţelegînd aceste lucruri, devenim mai puternici, fiind astfel capabili să-i protejăm şi să-i îndrumăm pe copii pe măsură ce ei îşi descoperă identitatea creativă.

    Recomandare:   Copii învaţă din ceea ce facem noi. Dacă ne permitem să fim creativi fără să căutăm perfecţiunea, copii vor învăţa să facă la fel. Ca părinţi, avem responsabilitatea să îi arătăm copilului nostru că nici noi nu suntem perfecţi, mai ales dacă sîntem specialişti într-un domeniu care îl interesează şi pe el.