Părintele doctorinei economice naţionale şi al        protecţionismului vamal: Friendrich List (1789-1846)

     Friedrich List s-a nascut în anul 1789 în satul Wurttemberg din Germania,  în familia unui tabacar înstarit.  

 Fără a termina şcoala, de la vîrsta de 14 ani, Frindrich începe a munci în tabacaria tatălui său, apoi în administraţia oraşului Tubingen. Autodidact  fără studii de specialitate in anul 1817, List devine şef al Catedrei de economie politică de la Universitatea din Tubingen. Aici organizează o asociaţie a industrialiştilor şi comercianţilor germani, ce avea drept scop “desfiinţarea barierelor  vamale între statele germane” si proiecţia pieţei unificate împotriva invaziei mărfurilor engleze. In anul 1820, F. List este ales deputat in Parlamentul statului Wuttemberg, unde continuă lupta pentru unificarea economică a Germaniei.

      Paradoxal, dar idea unificării nu era agreată pe atunci de către birograţia superioară , aşa că în curînd List este exclus din Parlament, arestat, apoi expulzat din Germania. Timp de şapte ani economistul german a trăit în Statele Unite ale Americii, unde ideile sale protectioniste s-au bucurat de un mare success.

Fiind în SUA, în timpul unei promenade, List se poticni, căzu şi descoperi minereul de cărbune . Economistul german fonda îndata o companie pentru punerea lui în valoare pentru o situaţie materială sigură, dar inima lui tînjea după Germania. Îndemnat de un puternic sentiment Patriotic, List revine in Europa, şi în anul 1841 publica la Paris lucrarea sa principală intitulată  Sistemul naţional de economie politică.

     În anul 1845, List pleacă benevol din viaţă.

Aproape un secol mai tirziu, marele economist român Mihai Manoilescu va scrie că a fost singurul mare adversar pe care l-a cunoscut liberalismui  economic in veacul al doi-lea .

      Bogăţia şi puterea de a crea bogăţie

  Ce este bogăţia ? Unii liberali considerau că aceasta nu-i decît o “îngrămădire de mărfuri” . O asemenea bogăţie, spune List, poate disparea uşor prin consum sau prin uzare. Pentru o naţiune, este importantă nu bogăţia ca atare, ci puterea de a crea, adică capacitatea acesteia de a produce noi şi noi bogăţii. Pentru a ilustra mai convingator deosebirea dintre bogăţie şi puterea de a crea bogăţie, List recurge la o parabolă.      Cică trăiau odată doi fraţi, care aveau, la început, căte o avere identică şi cîte cinci feciori. Dar fiecare dintre fraţi aveau o viziune proprie despre felul cum ar fi putut fi folosiţi mai efficient banii de care dispuneau. Un frate şi-a depus gologanii la banca în intenţia de a mări suma iniţială pe baza dobînzii obţinute , copiii lui  fiind ocupaţi in lucrurile gospodăreşti. Cel de-al doilea frate şi-a cheltuit economiile pentru a-şi înstrai cît mai bine cei cinci fii ai săi. Primul frate, spune List, era om adept al înmulţirii bogăţiei conform îndemnurilor  . Cel de-al doilea însa împărtăşea deja idea forţelor productive ale naţiunii.

   Au trecut ani, şi după ce fraţii s-au stins din viaţă, copiii celui dintîi s-au pomenit a fi mai bogaţi. Dar, neavînd cunoştinţele necesare, ei au risipit foarte curînd averea acumulată de tatăl lor. Copiii celui de-al doilea, deşi la inceput aveau o situaţie materială mai modestă , dar fiind bine instruiţi, au ştiut cum să-şi restituie banii cheltuiţi pentru învăţătură şi să-şi mărească apoi în permanenţă averea.

     Primul părinte a pus accentul pe bogăţia propriu-zisă, iar al doilea părinte pe dezvoltarea puterii de a crea bogăţie, adică pe dezvoltarea forţei productive. 

Ce ar trebuie să ştie părinţii şi să înţeleagă?

Prezentăm mai jos, fără pretenţia de a fi exhaustivi, câteva indicii cu privire la ce ar trebui să înţeleagă părinţii şi persoanele care se ocupă de îngrijirea unui copil cu CES:    

           - Toate intervenţiile ar trebui să pornească de la presupunerea că unii părinţi sunt cauza dizabilităţilor copiilor lor;
     - Cadrele didactice ar trebui să aplice criteriul celei mai puţin periculoase presupuneri; de pildă, dacă un program educaţional utilizat de părinţi a fost ineficient, aceasta s-a întîmplat nu pentru că familia a aplicat ne corespunzător acest program;
     - O expunere detaliată  a dificultăţilor copilului la şcoală este esenţială pentru părinţi;
     -  Nici un specialist sau cadru didactic nu ar trebui să le spună părinţilor că nu mai este nimic de făcut pentru copilul  lor;
   Programele de intervenţie şi sprijin ar trebui să implice familiile la maximum. El ar trebui să fie elaborate astfel încît să satisfacă nevoile copilului . Ei ar trebui să aibă acces total la informaţiile educaţionale şi la „ diagnosticile” copilului.Comunicarea şi colaborare eficientă dintre cadrele didactice şi părinţi se bazează pe cîteva elemente esenţiale:  

            - Respectul (reciproc)-poate fi modelat adesea de către cadrele didactice. Este important să se plece de la premisa că părinţii sunt cei mai importanţi profesori din viaţa copilului; respectul şi tactul dovedit de cadrul didactic faţă de complexitatea unor probleme poate induce respectul reciproc;
    - Atitudinea imparţială, care solicită gândirea pozitivă şi deschisă cu priviri la familii, evitarea judecăţilor evaluative şi dezaprobare. Atitudinea imparţială înseamnă încurajarea familiilor în evaluarea propriilor decizii fără a o influenţa.

     În activitatea de consiliere  a părinţilor copiilor cu dezabilităţi, consilierul va urmări:

            - Să sprijine emoţional şi social părintele în procesul de adaptare, înconjurîndul în tot ce face;
     - Să crească stima de sine a părinţilor, ajutîndui să găsească pozitiv despre sine;
     - Să-i ajute pe părinţi să exploreze situţia în aşa fel încît să fie capabil să înţeleagă sau să anticipeze unele evenimente ce ţin de dezabilitatea copilului şi de consecinţele acesteia;
  - Să-i facă pe părinţi să-ţi dezvolte propriile strategii de coping, permiţîndu-le să analizeze problemele, opţiunile şi să-şi definească modalităţile de a face faţă situaţiei;
     - Să încurajeze părinţii să ia decizii singuri;
     - Cînd în familie sunt prezenţi amîndoi părinţi , să-i ajute să simtă dragoste şi să-şi ofere reciproc sprijin, să încurajeze comuinicarea deschisă între cei doi soţi;
      - Să-i ajute pe părinţi să-şi găsească propriile sisteme de suport în familie sau în afara familiei;      - Să-i ajute să comunice eficient cu ceilalţi profesionişti.

Grupul de prieteni în diferite etape ale dezvoltării

     În general, în perioada copilăriei, grupul de prieteni ai copilului este destul de fluctuant. Nu putem vorbi de grup de prieteni propriu-zis decît dacă aceste relaţii se menţin pe o perioadă îndelungată de timp, dacă aceştia au activităţi comune, dacă socializează cu o anumită regularitate. Este evident că, inclusiv în perioada micii şcolarităţi, aceste relaţii sunt formate, în mare parte, cu colegii de clasă, având în vedere faptul că majoritatea copiilor petrec cu colegii de clasă între patru şi opt ore pe zi, în funcţie de programul ales.

   Perioada cuprinsă între 6 şi 10 ani aduce la un plus în privinţa grupului de prieteni.  Copilul devine mai independent în multe privinţe;  este perioada în care poate alege să petreacă mai mult timp în compania unor copii. De asemenea, este perioada aşa-numitelor prietenii „ de stradă ” sau „de la scara blocului ”.

   

     Copii aleg să se întilnească în timpul pe care nu-l dedică şcolii, în afara casei. Este o primă etapă pentru ceea ce va însemna grupul de prieteni din preadolescenţă  şi apoi în perioada adolescenţei.  Aceste relaţii au o altă încărcătură emoţională, comparativ cu relaţiile create într-un mediu formal, cum este cel din şcoală , din cadrul actiităţilor extraşcolare sau gestionate de către adulţii din familie sau din familiile apropiate familiei copilului. Aceste relaţii de prietenie sunt clădite, într-o măsură mai mare decît celelalte raporturi sociale de covîrstnici ale copilului, pe plăcerea jocului împreună, pe dorinţa de a învăţa de la cei asemenea lui.

     

      Aşadar, în perioada copilăriei, raportarea familiei la grupul de prieteni ai copilului poate fi diferită, în funcţie de grupul de prieteni la care facem referire. Unele grupuri se constituie în mediile pe care le frecventează copilul şi familia acestuia şi sunt de regulă mai bine acceptate de către familie , datorită controlului adulţilor.

  

        Este foarte important felul în care familia înţelege să se raporteze la aceste grupuri, în special la grupul „ din stradă” , întrucît  aceste relaţii sunt pe relaţiile pe baza cărora se vor forma grupurile de prieteni din preadolescenţă şi adolescenţă, iar grupul de prieteni din adolescenţă poate avea o influenţă covârşitoare asupra individului, de multe ori mai mare decît familia.

 În cazurile în care copilul percepe relaţiile cu părinţii ca fiind lipsite de comunicare sau de suport afectiv, el va alege, treptat, să se informeze, la rîndul său, să împărtăşească gânduri, idei, emoţii şi să ia decizii sub influenţa prietenilor din grup.

    Din păcate, aceste alegeri pot avea un impact negativ major asupra dezvoltării copilului. În cazul în care comunicarea din interiorul familiei nu este deschisă, curiozitatea copilului îşi  va gasi răspunsurile în grupul de prieteni. Din păcate, informaţiile pe care copilul le obţine de la grupul de prieteni sunt, de cele mai multe ori, incomplete şi au o influenţa negativă asupra luării unor decizii.

De ce se atașează copii mici?

     De pe la vîrsta de 6-7 luni, majoritatea copiilor de pretutindeni încep să manifeste comportamente de atașament evident față de părinți sau alți adulți care îi îngrijesc – de exemplu , merg după ei, se agață de ei și ridică mîinile, să fie luați în brațe. Aparenta universalitate a acestei reacții i-a determinat pe mulți cercetători să încerce să înțeleagă procesul care îi face pe copii să devină atașați de oamenii care au grijă de ei.

Teoriile reducerii pulsiunilor.

     Mulți ani, teoriile reducerii pulsiunilor au fost folosite pentru a explica de ce se atașează copiii de adulții care îi îngrijesc. Oamenii sunt motivați de pulsiuni biologice, cum ar fi foamea sau setea. Atunci cînd acestea sunt satisfăcute, simțim plăcere. Căutarea plăcerii de către bebeluși se axează pe gură. Din această perspectivă, copiii se atașează de persoanele care îl hrănesc și care le oferă această prima sursă de plăcere.

   Bubelușul ajunge să asocieze prezența părinților cu ușurare pe care o simt atunci cînd le este astîmpărată foamea. Din acest punct de vedere, atașamentul este un răspuns mai degrabă învățat decît instinctual. Prin asociere repetată cu plăcerea de a fi hrăniți, copiii ajung să prefere contactele cu cei care îi hrănesc.

Abordările etologice.

      Atît teoriile axacte pe reducerea pulsiunilor, cît și cele psihanalitice presupuneau că atașamentul apare în urma satisfacerii nevoilor primare ale copilului. Cu alte cuvinte, deși  aceste teorii sunt diferite la nive de detaliu, toate afirmă că atașamentul este un fenomen secundar ce are la bază nevoile biologice primare ale copilului.  Etologia ca știință studiază adaptarea animalelor la habitatul lor natural. Mai exact, este preocupată de fundamentul biologic și contextul evoluției comportamentului animal. 

Diferențele dintre indivizi în ceea ce privește atașamentul.

     Copiii de pretutindeni formează relații de atașament cu părinții lor sau cu alți adulți care îi îngijesc, dar nu toate aceste relații sun egale din punct de vedere calitativ. Majoritatea copiilor par să fie capabili să își folosească părinții ca bază de securitate de la care pleacă în explorarea lumii și ca refugiu sigur  unde se pot întoarce atunci cînd sunt supărați, dar, aparent, unii cpoii se descurcă mai bine la acest capitol decît alții.


   Recomandare: Prin intermediul unor programe de intervenție înalt calitative, specialiștii le pot oferi părinților o varietate de servicii educaționale și de suport care îi ajută să satisfacă mai bine nevoile copilului lor. Atunci cînd părinții au această posibilitate, copiii beneficiază de o temelie mai trainică pe care o pot dezvolta din punct de vedere social, emoțional și cognitiv.

Cum să cultivi concentrarea

    Cînd sîntem creativi în mod activ, trăim clipa din plin. Cînd trăim clipa, sîntem deschişi şi concentraţi. Sînt mulţi paşi concreţi pe care îi putem face pentru a ne îmbunătăţi concentrarea - şi a noastră, şi a copiilor. Riscînd să fim aproape tot timpul distraşi de tehnologie, trebuie să avem şi mai multă grijă să cultivăm elementele importante din viaţa noastră şi a copiilor noştri: o alimentaţie sănătoasă, activitate fzică, un somn odihnitor şi sănătate a spiritului. Un trup sănătos şi o minte sănătoasă conduc la o bună concentrare, iar învăţînd să se concentreze copii sînt capabili – şi chiar înclinaţi – să creeze o îmbinare sănătoasă de activităţi creative, joacă şi bucurie.

    Îi învăţăm pe copii noştri să fie curajoşi arătîndu-le că şi noi sîntem curajoşi, îi învăţăm să fie oneşti dacă sîntem la rîndul nostru. Dacă sîntem dispuşi să începem ceva nou, sîntem un exemplu pentru copiii noştri, învăţîndu-i că este un lucru bun. Renunţînd la perfecţionism, ne axăm mai degrabă pe proces decăt pe rezultat. Punînd preţ noi înşine şi pe ceea ce facem, învăţăm să devenim imuni la critici, într-un mod sănătos, iar copiii noştri vor face la fel.

      Cînd copiii încep să meargă la şcoală şi să participe la tot felul de activităţi noi,  ne străduim  să le înconjurăm şi şî le întreţinem optimismul şi disponibilitatea de a încerca lucruri noi. Facem tot ce putem pentru ca ei să fie în siguranţă, indiferent dacă aceasta implică sau nu creativitatea,  iar odată cu cunoaşterea potenţialelor capcane vine şi responsabilitatea. Însă, înţelegînd aceste lucruri, devenim mai puternici, fiind astfel capabili să-i protejăm şi să-i îndrumăm pe copii pe măsură ce ei îşi descoperă identitatea creativă.

    Recomandare:   Copii învaţă din ceea ce facem noi. Dacă ne permitem să fim creativi fără să căutăm perfecţiunea, copii vor învăţa să facă la fel. Ca părinţi, avem responsabilitatea să îi arătăm copilului nostru că nici noi nu suntem perfecţi, mai ales dacă sîntem specialişti într-un domeniu care îl interesează şi pe el.

  

 

Importanța pregătirii copilului preșcolar pentru adaptarea școlară.

       Perioada preșcolară presupune luarea în considerare a influenței tuturor factorilor amintiți anterior asupra procesului de adptare al copilului. Copilul intră în școală cu o serie de experiențe acumulate din mediul familial și din cel al grădiniței.

      Frecventarea grădiniței își pune amprenta în mod special asupra obligațiilor cognitive, implicate în învățarea scrisului/ cititului și a matematicii. Atitudinea copulului față de școală este importantă pentru adaptarea sa și pentru o stare socioemoțională echilibrată. Copii care au o percepție pozitivă despre școală vor avea performanțe școlare mai bune și se vor adapta mai bine din punct de vedere social decît cei care percep școala într-un mod  negativ. Calitatea relațiilor dintre cadrul didactic și copil, experiențele cu ceilalți preșcolari și atitudinea copilului față de procesul de învățare reprezintă factori care influențeaza percepția copilului față de școală.

        Respingerea timpurie a copilului este un pas spre performanțe școlare negative și spre atitudini de evitare a școlii. Dată fiind și natura prieteniei, prezența unui prieten în clasă poate reprezenta un beneficiu psihologic.

      Relațiile pozitive cu educatoarea au implicații benefice asupra dezvoltării psihice a preșcolarilor fiind asociate cu: sentimente pozitive față de școală, mai puține probleme comportamentale, interacțiuni mai puțin agresive cu ceilalți preșcolari, abilități sociale si dreprinderi mai bune de muncă, performațe școlare mai bune în domeniul limbajului, matematicii și artelor.

      Pregătirea copilului pentru școală implică o serie de activități inițiale de grădiniță sau de școală. În această perioadă copii se pot confrunta cu noi solicitări: se familiarizează cu așteptările și pretențiile învățătorilor, sunt acceptați în noul grup de covîrstnici.

       Pregătirea nu este lipsită de dificultăți. Depășirea acestor provocări poate oferi încredere copilului și familiei; ea depinde de organizarea unor activități de sensibilizare atîta copiilor, cît și a părinților încă din perioada grădiniței.

Grădinița furnizează copiilor posibilitatea de a obține informații despre școală și, implicit, activitatea de învățare.

    Aceste oportunităţi vor permite formarea unor abilităţi de comunicare, cooperare, responsabilitate, autocontrol, respect faţă de sine şi faţă de ceilalţi, de respectare a regulilor grupului şi de menţinere a interesului pentru acestea. 

    Recomandare: Pentru ca copilul dumneavostră să meargă spre performanţe şcolare pozitive, el are nevoie de atenţie, ceea ce priveşte activităţile captivante care dezvoltă copilului interesul faţă de şcoală şi dorinţa de a petrece mai mult timp activitatea de învăţare.

A fi părinte astăzi. Pregătirea pentru a deveni părinte.

    Copii de astăzi vor fi adulţii de mine, generaţia care va avea menirea de a duce mai departe moştenirea culturală şi spiritual.

    Dacă ar fi sa realizăm  o clasificare a celor mai dificile “meserii” cu siguranţă că “meseria de părinte” ar ocupa unul dintre primele locuri. Apariţia pe lume a copilului presupune cunoaşterea problemelor cu care părintii din ziua de azi se pot confrunta cînd îşi asuma pentru prima data acest rol.

    Venirea pe lume a unui copil constituie provocare pentru parinţi. Copii seamănă foarte mult cu părinţii dar in acelaşi timp sunt şi foarte diferiţi, de aceea eforturile personale investite in această direcţie sunt extreme de mari. Fiecare vine cu o moştenire din familia de origine: credinţa, griji, îndoieli, preocupări, temeri, modele proprii. Aşa dar e nevoie să scăpăm in primul rînd de reţelele preluate de la parinţi şi să descoperim noi modalitaţi de interacţiune si convieţuire adaptate nevoilor personale, ale familiei nou-constituite şi ale propriului copil. Asistăm practic la o construcţie si o reconstrucţie a familiei si implicit a rolului parental, in care exemplul personal deţine in primii ani de viaţă.

     Să fii un părinte bun înseamnă să ai capacitatea de a centra mereu pe capil şi de a fi mereu prezent în viaţa lui , să fii dispus să te schimbi, să-ţi revizuieşti concepţiile educative, să renaşti să-ţi desăvîrşeşti “profesia” pentru a veni in sprijinul copilului, să-ţi reconsideri prieorităţile si să te accepţi din perspectiva acestui nou rol.

De neajunsurile copiilor şi de problemele cu care aceştia se confruntă sau pe care le cauzează sunt răspunzători părinţii. Cu alte cuvinte “cei şapte ani de acasă”, sintagma care o auzim frecvent invocate în diverse situaţii in care este implicat un copil sau un adolescent.

Recomndare: Înainte de a deveni părinţi trebuie să fiţi siguri de pasul pe care vreţi să-l faceţi, deoarece acestui fapt trebuie de acordat multă atenţie şi muncă în dezvoltarea copilului.